Cum m-a făcut genunchiul knockout
În urmă cu cinci ani am fost operată la genunchi. Să spunem că a fost vorba despre o ,,inspecție tehnică”, deoarece mă mai lasă din când în când „balamalele”. Intervenție necesarã după accidentări repetate la meciurile de fotbal. Am trecut peste, însă cum nu am făcut recuperarea adecvată, problema a recidivat și deseori pe loc drept cu pași mãrunți ori uneori dansând, mă luau durerile de nu puteam călca pe picior, dar de fiecare dată mi-am revenit destul de repede. Penultima „accidentare” a fost la nunta surorii mele, pe ringul de dans. Mirele a fost cel care m-a prins să nu dau cu capul de podea. Într-o jumătate de oră durerea a plecat, dar împreună cu ea şi puterea de a dansa.
În urmă cu o lună şi jumătate, mă aflam la centrul de zi pentru educatie timpurie „Caritas”, în Lumea Piticilor, unde-l duceam pe Max pentru a socializa și a vedea și alte fețe în afară de a mea. Stăteam pe jos, băteam din palme, cântam…fericire, râsete… la intenția de a mă ridica am realizat că nu-mi mai pot flexa piciorul şi nu-l pot pune în podea. Mă înțeapa de mă luau toți dracii! Am ajuns acasă ajutată de un prieten, mai mult târându-mă și sărind într-un piciorul, iar greutatea mea nu a fost deloc de ajutor în momentul respectiv.
Accidendul s-a întâmplat cu două zile înaintea nunţii naşilor noştri, unde am fost nevoită să merg în cârje. Vă daţi seama că pe lângă toate doamnele elegante, pe tocuri, eu arătam ca un bostan la care i-ai înfipt două beţe.
Toate bune și frumoase până acum. Am mai fost în situație și-am trecut peste…fie cu gips, fie cu operație. Însă, acum îl am pe Max. Până acum n-am prea dat importanță, dar deodată mã gândesc la cât de important și necesar e să-i ai pe cei dragi aproape. Și pentru trup și pentru suflet. N-aș mai fi fost nevoită să merg însoțită de Max la tuns, la pensat. Nu spun asta pentru că m-ar deranja, pentru că-mi place să-l am peste tot cu mine. Dar vin momente ca cel de azi, când ai nevoie de ajutorul cuiva: mama, tata, socru, soacră, iar ei sunt departe, unii la zeci, alții la mii de kilometri. Norocoși cei cu părinți, rude aproape!
Nu puteam să-l pun pe Adi să-și ceară zi liberă pentru a sta cu mine, deși a insistat să vinã acasă. Știam cât are de lucru și nu era bine.
M-a salvat Paul, (vecinul) dragul de el. Mi-a dat o mână de ajutor, aducându-mi lemne în casă pentru foc… A doua zi a venit Papen – tatăl lui Adi şi a stat câteva zile bune la noi, fiindu-mi de un real ajutor, având în vedere că mai bine de o săptămână m-am deplasat cu ajutorul cârjelor. Nici să-l duc în bucătărie pe Max nu am fost capabilă, darămite să-l scot la aer curat.
A trecut ceva de la acest episod, timp în care am fost la control, am făcut un RMN, am luat tratament. Dar totuşi încă genunchiul refuză să-şi revină. Leziunea meniscului şi a ligamentelor nu dă semne de vindecare, cel puţin deocamdată. Gândul la o nouă operaţie îmi dă fiori. Nu pentru operaţia în sine, ci pentru statul în spital fiind nevoită să stau departe de Max. O mai lungesc aşa, câine – câineşte, şchiopătat, cât pot.
P.S.
Între timp, mama a venit acasă, fiindu-mi de un real ajutor prezenţa ei, mai ales în ce îl priveşte pe Max. Îl scot în oraş la plimbare împreună cu ea, pentru că dusul lui în braţe până la autobuz mă chinuie.