Când viaţa la ţară devine haios de pufoasă

Trăiesc şi azi la ţară un moş şi-o babă, oameni tare simpatici. De cum mă vede intrând în curte cu aparatul foto, baba mă-ntreabă fericită:

– Ai venit să-mi filmezi vacile?

E în stare să le scoată din grajd ori să le aducă de la păscut, doar pentru a le face poze. Mi-a trebuit mai demult s-o dau la ziar şi la tv şi tare i-a mai plăcut. De-atunci mi le aud mereu şi îi tot trebuie să „le trag în chip”. S-ar lăuda cu vacile una-ntr-una la fel cum se laudă cocalarii cu lanţurile de aur!

La aproape 80 de ani, moşul şi baba mea, nu pot renunţa la animale, chiar dacă sănătatea şubredă îi apasă.

– De ce nu-ţi vinzi vacile, babă? Vă chinuiţi degeaba! îi zic, într-o bună zi. Atât mi-a trebuit, că mi-am şi pus jar pe cap.

– Copcilă, când pleacă ele, plec şi io! Dacă le vând de unde lapte, de unde brânză? Ai uitat ce „avere” avem în cămară? Atât doar că mai de mult, brânza era tare și vârtoasă, acum e moale și pufoasă! Da’ ştii ce-mi place? Că acum o putem mânca şi cu proteza ţinută în pahar.

Într-adevăr, agonia lor de-o viaţă se măsoară-n bucate, iar baba este fan brânză. N-are pretenţii! La ea totul se măsoară-n brânză, fie ea proaspătă, de oaie ori de vacă, de burduf ori afumată. Ce poate fi pentru ei mai bun decât o cremă de brânză pufoasă cu ceapă şi mămăligă?

Brusc îmi amintesc de câte ori m-au prins la putina cu brânză şi butoiul cu miere când eram copil. Mergeam pe furiş, le intram în casă când ei erau prin grădină. Luam cu mine o lingură de acasă şi-nfulecam pe săturate când dintr-un butoi, când din altul. La cât eram de împiedicată şi căscată, mereu lăsam în urma mea, fără ştire, indicii, semn că „hoţii” au dat târcoale la „avere”.

***

Baba şi circularul

Au primit în dar un telefon mobil pentru ca apropiaţii şi familia să poată da mai uşor de ei. La început a avut loc de cinste, ţinut în cutia sigilată şi aşezat cu grijă pe poliţă, lângă mileuri şi porţelan. Tare greu au acceptat să folosească celularul de frică să nu le facă rău:

– Ce să fac io cu „circularul” ăsta. Poate m-a curenta, zice baba Rafilă.

A trebuit să treacă zile bune până să înveţe să-l folosească şi să-l ţină aproape de ei.

O sun într-o bună zi, o dată, de două ori…de n-şpe mii de ori…nimic! Nu răspunde…S-o fi întâmplat ceva! îmi spun. Merg la ea şi o întreb:

– Baba, unde îţi e telefonul?

– L-am pus bine, să nu mi-l fure careva.

Atât de bine l-a pitit că nu l-a mai găsit nici ea, nici noi, vreo câteva zile bune. Când colo, ce să vezi în camera din faţă, ascuns în dulapul cu haine? „Circularul” moşului şi-al babei.

Poftă de viaţă

Baba Rafilă a avut o perioadă de depresie şi-a început să-i fie frică de moarte. Nepoţii au liniştit-o rapid:

– Bunico, am trimis datele tale de naştere la o emisiune pe un post pe care nu-l prinzi. Şi ce crezi? Au zis acolo că ‘mnitale o să trăieşti până la 102 ani.

În scurt timp, baba Rafilă s-a întors la 180 de grade. Moralul ridicat, pregătită să-şi continue viaţa, dar mai mult decât orice, pornită pe renovat casa: spart pereți, schimbat uși. Pune mâna pe telefon şi le spune nepoţilor „Mie să-mi cumpăraţi „valabilă” (lavabilă n.r.), de-aia să pot da pe pereţi!”.

Duşul buclucaş

Nu are treabă cu lumea modernă, dar se adaptează la nevoie. Până acum câţiva ani lipsa apei curente îi obliga să facă baie în lighean. De cum s-a introdus apa pe stradă şi-au făcut baie şi au instalat un duş. Moşu’ nerăbdător a devenit fan duş, însă baba s-a obişnuit cam greu.

– Babă, cum îi cu duş în casă? o întreb eu. Se uită la mine râzând, şi-mi spune:

– Eehh, nu-i mare brânză, mie nu-mi place, că mă gâdâle apa pe spate. Am râs…am râs amândouă mult. Însă, cu timpul s-a obişnuit, iar acum gâdileala apei, a devenit plăcere.

***

De curând m-am dus la baba mea cu o cutie de brânză.

– Uite babă, asta-i cea mai pufoasă brânză… Delaco…

– De la cine? Mă întreabă.

– Niciun „de la cine” aşa se numeşte, DE-LA-CO!! Ţi-am adus-o să vezi cât e de bună şi să pricepi că fac şi alţii brânză pufoasă…

Ar gusta, n-ar zice nu, mai ales că din punctul ei de vedere, brânza lor n-are pereche. Bagă direct degetul în cutie şi gustă…se uită la mine, face ochii mari şi tace.

-No, e bună? îi zic…

Îmi întoarce spatele şi pleacă, bolborosind. Printre dinţi o aud: „ce amar au pus în ea, că-i tare bună. Şi-amu’ io ce să fac, să inventez altă reţetă?”

Poveste inspirată din viaţa reală, adaptată pentru a doua probă Spring 2017 Super Blog.