Max şi norii de furie

Înainte de a trece la subiect, vreau să ştii că nu eşti singura care trece prin astfel de perioade. Ştiu! Poate te gândeşti la asta! E adevărat că şi eu am făcut-o la un moment dat, gândindu-mă că doar mie mi se întâmplă, că sunt singura de pe planeta asta cu un copil plin de energie, de nervi, neastâmpărat şi tot tacâmul de obiceiuri considerate nelalocul lor… Apoi am realizat că nu e un caz singular şi că prin ceea ce trece Max e doar o perioadă, una în care are nevoie de mama şi tata, dar şi de răbdare şi calm… mult, mult calm.

Se numesc tantrum-uri. Pe vremea mea, a ta, când la rândul nostru eram doar nişte omuleţi, mamele noastre nu cunoşteau acest termen, numindu-ne mai degrabă răsfăţaţi, obraznici. Şi da… Vremurile erau altfel.

Am început articolul ăsta de mai bine de o lună, dar l-am ignorat din lipsă de timp. Azi mi-am amintit de el realizând că Max şi-a mai diminuat „apucăturile”. Sunt încă prezente, dar am reuşit să le găsesc, să zic aşa, secretul: calmul şi răbdarea.

Max a trecut printr-o perioadă dificilă. Poate mai dificilă pentru noi pentru că ne-a fost greu la început să gestionăm situaţia. Crizele de furie, loviturile, neînţelegerile au fost la ordinea zilei, venite din partea piticului.

Eu şi Adi ne îmbărbătam reciproc, tragem adânc aer în piept şi mergem mai departe. Am încercat cu pusul la colţ, dar nu a prea a avut efect. Arunca şi încă mai are momente de felul ăsta, tot ce prinde în cale. Într-una din zile, era la masă când l-a cuprins un moment de acest fel, aşa, într-o clipă. Farfuria şi jucăriile au ajuns toate pe jos.

Ce am observat este faptul că acestea apar mai ales când e vorba despre lucruri pe care i le refuzăm, şi atunci când nu facem aşa cum vrea el să fie.

Şi nu, nu suntem genul de părinţi care să-i facă toate mofturile şi nici nu îl ţinem în puf.

Îmi dau seama că aceste tantrum-uri apăreau din pricina nivelului mare de energie pe care o are şi a imposibilităţii de a spune cu vorbe clare dorinţele avute.

Max vorbeşte, însă deocamdată nu suficient încât să-i înţelegem toate doleanţele. Când vrea să ne spună ceva, iar noi nu înţelegem, observăm cum se agită. Aş vrea să înţeleg mai mult, dar nu pot. Atât se poate deocamdată! Mi-ar plăcea să ştiu ce se află în mintea unui copil de vârsta lui.

Cel mai mult mă deranjează excesele de furie. Ba mai mult, el, un mare iubitor al creşei, a avut o lună bună când aproape în fiecare dimineaţă se opunea dusului la creşă fie prin gesturi, fie prin vorbe. Şi ştiu că peste zi e ok, e vesel. Mai ştiu că educatoarele sunt dedicate meseriei şi îşi fac treaba ca la carte. Însă zo, că nu ştiu ce îl apucase.

De multe ori, aceste ieşiri furioase sunt greu de ignorat. Însă în mare parte, am încercat pe cât posibil să nu vorbesc cu el în acele momente. De ce am ales această variantă? Pentru că am observat că dacă încercam să-l liniştesc, să-l mângâi ori să-i vorbesc devenea şi mai agitat. În felul ăsta, îl lăsam să-şi revină şi venea la noi asemeni unei pisici, după ce se linişteştea. Parcă-l şi văd acum, când scriu aceste rânduri, cum se apropie de noi mieunând, cerând atenţie: „Mami! Tati! Max pisică…” :))

Inspir – expir! Mă relaxez! Mă întind pe pat lângă el, în timp ce-şi vântură nervos mâinile şi picioarele. Se întoarce spre mine şi mă loveşte. Îi prind mâna, îl privesc în ochi şi îi spun pe un ton calm, că nu e bine ceea ce face şi că mă doare. Continuă… Mă pun pe spate, cu privirea aţintită în tavan. Spiriduşul meu continuă să se exteriorizeze. Totul pornise de la faptul că programul la desene s-a terminat. „Nu putem petrece toată ziua în faţa televizorului! Haide să facem altceva, ceva distractiv!”„Nuuu! Nu vreau! Nu vreau!” Ţipă, loveşte, dă din picioare! „Ok. Am înţeles! Nu vrei! Dar nu se poate!”

Vă este cunoscut?

Mie da! :)) Tocmai ce am trecut printr-o astfel de perioadă pe care o consider cea mai dificilă până în momentul de faţă.

Să nu le spunem crize, le spunem tantrum-uri. Sună parcă mai domestic! :))

Capul de leu

Copil blând şi iubitor se transformă cât ai bate din palme într-altul, care seamănă izbitor la figură, dar nu şi la gesturi. Mno, amu-i amu’! Ţine-te tare, Coco! Adi! Fii şi tu cu nervii de oţel! Scoate toată tolba de glume şi maimuţăreli la iveală, poate reuşeşti tu să-l calmezi!

Îmi amintesc de o astfel de criză de furie, de acum ceva timp când lui Max i se pusese pata pe capul de leu. „Cap de leu, caaap deee leeeu”! Striga cât îl ţinea gura, de i se îngroşase vena de la gât. Suspine şi muci. O jumătate de oră (care părea o veşnicie) a ţinut tot acest circ, timp în care eu m-am dat bătută, m-am pus pe pat, transferând armele spre Adi. Max continua să plângă şi să ceară capul de leu, pe care nu-l deţinea şi nici nu aveam habar ce putea să fie. Adi îi oferă şi arată toate variantele posibile şi imposibile…. Leii din carţile de poveşti, leii de pe bluze, leii de pe telefon, leii din plasa cu animale pe care Max le are la îndemână… Uite, leu mai mic, leu mai mare! Nu şi nu! Pe când şi Adi se afla la limita răbdării, pune mâna pe o jucărie, îl ia pe Max de mână şi-l duce în bucătărie.„Vrei cap de leu?” Daaa… cap de leu!” Pune mâna pe primul leu ieşit în cale din plasa cu animale, ia foarfeca şi taie capul animalului de jucărie. Ăsta micu’, se opreşte brusc din plâns, apucă capul de leu, şi-l pune pe degetul arătător, spunând cu un rânjet până la urechi: „Tati, cap de leu!”.

A trecut ceva timp de la acest episod… Cum spuneam la începutul articolului, aceste crize de furie s-au mai diminuat. Mai ies la iveală din când în când, dar aşa e până la urmă copilăria. Nici nouă adulţilor nu ne sunt toate mereu pe plac.

Acum, nu ne rămâne decât să aşteptăm… cu răbdare, cu răbdare… cu multă răbdare. Nu de alta, dar sunt sigură că vine altă furtună şi musai să fim pregătiţi.

Voi cum treceţi peste aceste tantrum-uri?