Cui îi mulţumeşti când trebuie să mulţumeşti?

Se dă următorul scenariu real:

Una bucată femeie în toată firea, căsătorită, cu un copil, ce ajunge să treacă de la o stare la alta în doar câteva minute, iar momentele de anxietate o urmăreau peste tot. Fericirea de pe chipul ei a fost acoperită de un nor cenușiu. Nu mai exista entuziasm, nu mai exista Nimic… Părea mai degrabă lovită de un tren într-o gară pustie. Din nimic începea furtuna! Stări sufleteşti apăsătoare, nesiguranţă, trişteţe, frică, emoţie negativă…Toate trăiau în ea!

……..

Lupta cu mine însumi…

A fost o perioadă în care stare mea psihică nu a fost tocmai bună. Am suferit câteva derapaje, astfel încât, „maşina” – corpul şi mintea mea, nu mai ştiau încotro s-o apuce! Am început să trăiesc cu impresia că cei din jurul meu sunt împotriva mea, să mă simt ca un leu într-o cuşcă, ba mai mult, nu mă mai simţeam bine deloc în pielea mea. Depresia se instalase încet, dar sigur, iar anxietatea mă urmărea la tot pasul… Teamă, tremur, transpiraţii, dereglări fel de fel, lipsă de control asupra emoţiilor şi lista poate continua la nesfârşit…

Ştiam că ceva e în neregulă cu mine, dar am acceptat greu acest lucru, însă ce am aprobat cu mai mare greutate a fost tocmai ajutorul din exterior. „Mă pot ajuta singură!”… Am repetat asta la nesfârşit, în momentele de cumpănă, când stăteam şi plângeam cu faţa în pumni şi căutam locuri în care pot să strig fără să mă audă cineva. „Pot singură” mi-am spus de nenumărate ori, iar ochii îmi erau bulbucaţi de durere. Într-un final, când am realizat că nu mai am nicio putere asupra mea, când am realizat că „laptele dăduse în foc”, m-am văzut nevoită să fac ceea ce ar fi trebuit să fac de la bun început: întâlnirea cu psihoterapeutul şi regăsirea propriei persoane, pierdută pe undeva în neant. Motivul pentru care am omis atât timp să fac acel pas a avut două motive mari şi tari: frica şi ruşinea. După prima întâlnire cu „vindecătorul” a fost momentul în care am realizat că nimic nu poate fi mai ruşinos decât refuzul de a te ajuta pe tine, iar ideea preconcepută luată din societate, ce tinde să creadă că doar un nebun merge la întâlniri cu un psihoterapeut, a dispărut.

Vindecarea a venit după mai multe şedinţe de psihoterapie şi în acelaşi timp din ajutorul celor dragi mie. Cea mai grea bătălie a fost cea cu mine însumi.

De la aceste momente a trecut ceva timp, nu mult, dar am impresia a trecut o eternitate. De atunci încerc să mă bucur de fiecare zi, să profit de fiecare moment din viaţa mea, fie el de o importanţă mai mică ori mai mare şi mai mult decât atât, am învăţat că împreună poţi muta munţii.

Sunt mulţi cei cărora le mulţumesc pentru sprijinul necontenit de a ieşi din acele stări care mi-au distrus entuziasmul acelor timpuri. Mi-au fost alături, au continuat să-mi ofere iubire într-un fel ori altul, dar în acelaşi timp mi-au lăsat suficient spaţiu încât să îmi dau seama unde sunt găurile negre.

Cel care merită în momentul de faţă toată admiraţia mea este tocmai partenerul meu de viaţă. Motivul este foarte simplu! A reuşit să rămână alături de mine, chiar dacă şi puterile lui slăbiseră, a ţinut frânghia strânsă, întinsă şi nu a lăsat acest hop din viaţa noastră să rupă legătura. A fost cel care a trăit zi şi noapte alături de mine şi cel care a fost nevoit să rabde totul… E drept că într-un alt fel, dar a răbdat victorios. Iar pentru asta-i mulţumesc.

Timpul nu aşteaptă…

M-am tot gândit cum aş putea să-i răsplătesc jumătăţii mele toată grija, însă nu cred că există un lucru palpabil pe lumea asta prin care să-i arăt toată preţuirea. Şi totuşi, ce ar fi mai potrivit, ce cadou pentru soţul meu, aş putea alege în semn de mulţumire? Este ceva ce poate părea fără însemnătate pentru unii, însă care pentru mine sunt obiecte cu valoare. Oricum se apropie aniversarea relaţiei noastre, şi-atunci acest cadou aniversar i l-aş da exact cu această ocazie.

El apreciază ceasurile. Şi-atunci i-aş dărui un ceas pentru ca atunci când îl va privi să-şi amintească mereu că timpul e valoros şi nicio clipă nu trebuie risipită pe lucruri inutile. Un ceas pe a cărei curea vor fi trecute cuvinte preţioase: „Timpul nu aşteaptă!„. Aş adăuga o agendă în care să-şi noteze cele mai importante date din viaţa lui pentru că zilele trec şi poate va dori cumva să îşi noteze ceea ce contează cu adevărat. E drept că cele mai importante evenimente nu ai cum să le uiţi, însă dacă ai la îndemână un suport în care să le însemnezi, parcă totul prinde altă formă.

Poate ai trăit şi tu clipe când simţeai nevoia ca cei de lângă tine să tacă, dar să ai siguranţa că sunt aproape de tine. Că între voi există o strânsă legătură, o funie imaginară, care se întăreşte odată cu voi şi care se va rupe doar atunci când cel aflat la unul dintre capete îi dă drumul. Da, ştiu, poate e mult prea metaforic, însă dacă stai să citeşti printre rânduri, le vei înţelege rostul. Am învăţat să mulţumesc în fiecare zi şi să fiu recunoscătoare pentru ce am lângă mine.

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2019