Coronavirusul în Italia, văzut prin ochii mamei mele
Mama a trăit de toate în Italia în cei 15 ani de când lucrează departe de casă. A prins şi cutremure, evenimente care au speriat-o atât de tare, încât şi-a făcut bagajul şi preţ de câteva luni s-a „izolat” în Reghin, departe de ţara cizmă, care se cutremura la propriu. Când apele şi pământul italian s-au mai liniştit, s-a întors în locul în care a fost primită de la început cu braţele deschise pentru a lucra… Dar acum a început epidemia transformată-n pandemie… COVID-19.

Un virus care a speriat pe rând italienii, apoi pe românii aflaţi acolo, făcându-i pe mulţi să se întoarcă în ţara în care s-au născut… Când a început toată nebunia coronavirusului în Italia, mama se afla în ţară pentru o scurtă „vacanţă” în România, venită să-şi vadă copiii şi nepoţii, dar a decis să se întoarcă în Italia, înainte de data programată, pentru a-şi păstra locul de muncă. Aşa că, fără frică, s-a urcat în avion şi s-a întors în Italia. Drept e că în 25 februarie, când a ales să se întoarcă, isteria nu era atât de mare. Şi-a trecut mai bine de o lună de atunci… Perioadă în care noi, cei de acasă, familia ei, suntem mereu cu gândul la ea, la ei.
Dimineţile ni le începem cu un salut: Bună dimineaţa! Totul bine la noi. La voi la fel?
E un semn scurt şi o dovadă că da, rezistăm şi #stămacasă. Mama a acceptat să-mi răspundă la câteva întrebări şi să fac publică viaţa ei acolo, în vreme de pandemie.
Mama, ai trecut şi prin cutremur… Ce te sperie mai mult în momentul de faţă? Un alt posibil cutremur ori acest virus? „Grea întrebare… Cred că sunt asemănări şi diferenţe. La începutul Ordonanţei de Urgenţă din Italia, circulau pe net glume seci de genul: „Cutremur! Toți afară! Coronavirus! Toţi în casă!”. La glumele pe aceste subiecte sensibile n-am mai râs, nici pe tema cutremurului, dar nici acum. Asemănarea dintre cele două este că ambele sunt „inamici” nevăzuţi, amândouă îţi provoacă teamă şi angoasă până în măduva oaselor. Din păcate, Italia e o ţară seismică şi cum nenorocirile nu vin singure, doar gândul unui posibil cutremur în momentul de faţă, ar dubla cu siguranţă dezastrul din prezent. Cei din zona 1 a seismului au avut recent uşoare „legănări” de 3,3 în zona Aquila. Diferenţa este că în cazul unui cutremur puteai liniştit, asta în cazul în care n-ai murit sub dărâmături, să-ţi iei bagajul şi să pleci din zonă, fără să pui în pericol viaţa celor care te găzduiesc, dar în momentul de faţă cine a plecat din zona roşie spre sud sau s-a întors în ţară, a riscat să ducă cu el şi virusul” îmi răspunde ea. Şi continui cu întrebări la care o las să-mi răspundă când şi cum poate.
Locuieşte în zona Emilia Romagna, a doua regiune ca număr de contagiaţi în Italia și la mijloc între două orașe cu un număr considerabil de bolnavi. Concret, se află între zona roșie din nord și o altă comună unde s-au impus reguli drastice, pentru că acolo s-au infectat prima dată bătrânii dintr-un local de activități. De acolo s-au îmbolnăvit foarte multe persoane și majoritatea bătrânilor infectați în localul respectiv, au murit. În satul unde mama locuieşte în momentul de faţă sunt doar trei persoane decedate.
Ştiam ce îmi va răspunde, dar totuşi ţin să o întreb asta: te-ai gândit vreo clipă de când a început nebunia coronavirusului, să te întorci în ţară? „În cazul unui cutremur da, aş fi plecat în țară, în cazul de față nu, mai ales că m-am întors din România chiar în februarie, la începuturile acestui flagel. Încerc să respect toate regulile impuse, să mă protejez și să protejez la rândul meu pe alții! Având în vedere faptul că eu și soțul meu lucrăm în ambiente diferite, am hotărât să facem carantina separat, el acasă și eu în casa bătrânului pe care-l îngrijesc”.
Ce o sperie cel mai mult în această perioadă? Cu siguranţă gândul că ar putea contracta de undeva această boală. „Teroarea mea e de a mă îmbolnăvi, nimeni nu poate ști cât de rezistent și imun e corpul tău ca să facă față și să învingă virusul! Teroarea de a ajunge la reanimare cu un tub în plămâni!
La începutul carantinei, toți am devenit sportivi de performanță, cu bicicleta sau pe jos, mulți au găsit o evadare de la regulă, până când s-au sesizat autoritățile și s-a interzis ieșirea în acest scop. Personal îmi lipsește mult și regret zilele când eram leneșă și nu ieșeam să-mi fac cei 4,8 km sau 10 mii de paşi în aer liber, având în vedere că pistele pentru biciclişti şi pietonalele nu lipsesc pe aici”.
Respectă italienii în zona în care eşti, recomandările autorităţilor de a nu ieşi din casă?
Se respectă în mod considerabil toate regulile, dacă nu de frica virusului, de frica amenzilor usturătoare și chiar a închisorii. Cred că în momentul de față o parte din restricțiile trăite aici s-au impus și în România, statul mai mult în casă e destul de greu pentru italieni, însă noi, badantele, suntem învățate cu „izolarea”. Sirenele ambulanţelor sunt terorizante, ochii oamenilor sunt îngândurați și goi, la cât de expansivi sunt ei, e ciudat să vezi că distanţa impusă este tot mai mare, frica inamicului invizibil face din fiecare persoană un potențial transmițător de virus.
Ai prieteni, cunoştinţe care au coronavirus?
Da… La nici 10 kilometri de comuna noastră s-au îmbolnăvit în masă, totul a început la un centru social din satul respectiv, care parcă ironic, se numește Medicina, acolo ziua se jucau cărți sau un joc cu bile mari gen oină, serveau cafeaua, berea sau ceaiul și în anumite seri se dansa. Acolo, ani de-a rândul îl duceam pe moșul meu, mare balerin să danseze. Am legat prietenii cu unii dintre ei, învățându-mă sa dansez dansurile din zonă. Primul bolnav din acel sat a fost unul dintre acei prieteni, care după 5 zile s-a stins… Ne văzusem cu 12 zile în urmă, din întâmplare… Nu ne-am dat mâna, era deja în vigoare legea distanţei, dar am stat cu frica în spate până au trecut cele 14 de zile…
Aștept ziua în care acest flagel se va termina în toată lumea, să reluăm cursul vieții și să devenim persoane care știm aprecia viaţa!”
O sa trecem noi si peste asta, aveti incredere!
Cred ca nu mai este mult pana vine vaccinul.