Tinere „talente” făr’ de talent
M-am tot gândit şi răzgândit dacă să scriu ori ba articolul acesta. Şi până la urmă m-am hotărât că aş face bine să-l postez cât mai repede, nu de alta dar poate prinde totuşi cuiva bine.
Sper ca cei care vor citi aceste rânduri să stea şi să contempleze şi dacă se simt cu musca pe căciulă, să gândească de două ori!
În ultimii zece ani am avut ocazia să văd, să mă întâlnesc (şi din păcate) să ascult zeci de copii până-n 14 ani (să ne oprim deocamdată la categoria asta) cântând. Nu mi-a trecut prin cap să număr, însă sunt în Reghin, pe Valea Gurghiului, Valea Mureşului şi-n tot judeţul nostru o mulţime de ansambluri folclorice. Unele dintre ele au acelaşi program/repertoriu de acum zece ani, învechit, neschimbat nici măcar cu un pas. Pe lângă dansatori, apar şi micii cântăreţi, care la diverse evenimente, fie ele zile de comună, de municipiu ori festivaluri urcă pe scenă. Plini de emoţie îşi iau microfonul în mână şi cântă. O parte dintre aceştia, au o voce atât de faină încât îţi provoacă fiori, ţinându-te lipit de scenă. Cealaltă parte, (care-i defapt rolul principal în tot acest articol) n-au nicio treabă cu muzica.
Spectacol de lălăieli
Urcă pe scenă doar aşa, împinşi de profesori ori părinţi, fără a avea vreo strânsă legătură cu muzica. Urechea lor muzicală e plecată în excursie. Trebuie să o recunoaştem! Mulţi dintre acei copii sunt afoni, total pe lângă melodie. Asemeni unui disc zgâriat ce deranjează urechilor.
Ca orice părinte, cred că e impresionant şi emoţionant să-ţi vezi copilul pe scenă. Dar totuşi, să fim cinstiţi! Dacă acelui copil îi place ceea ce face, nu înseamnă că e şi talentat. Dacă tu, ca părinte, eşti prins în capcana emoţiei şi a inconştienţei, instructorul în a cărui grup este copilul tău, ce face? El nu-l/o aude?? Nu trebuie să ai studii muzicale să realizezi că acel copil n-are viitor în lumea reflectoarelor, cântând!
Lailailaaaa…
lălăitul nu e o formă de profunzime…şi nu mă contraziceţi prea mult că ştiţi că am dreptate. Dacă nu v-aţi dat seama de această realitate, faceţi un exerciţiu la următorul spectacol/festival la care participaţi. Veţi vedea cum o voce dumnezeiască-i strânge aproape de scenă şi cum un lălăit împrăştie publicul, rămânând în faţa scenei doar părinţi, cu gura căscată şi bucuroşi că a mai trecut o zi în care odrasla lor a urcat pe scenă şi a fost vedetă.
E bine să încerci, să exersezi, să lupţi, să munceşti pentru ceea ce-ţi place, însă, e la fel de important să ai lângă tine pe cineva care să-ţi zică că poate ar fi timpul să te opreşti şi să cauţi alt drum, altă pasiune, alt vis! Nu e o ruşine! Ruşinos e momentul când tu ca părinte (ori chiar în calitate de instructor) îţi laşi copilul să urce pe scenă, deşi oarecum, în sufletul tău, vezi şi auzi că nu are talent, dar totuşi îl laşi, fie pentru îţi place să-l vezi acolo pe scenă, fie pentru că nu-i poţi refuza, (de ce nu) un moft!
Cer acum, apropiaţilor mei, în cazul în care „mă pierd de turmă” şi-mi las copilul să urce pe scenă, deşi-s conştientă că e făr’de talent, să scârţâie în loc să cânte, să deranjeze urechile în loc să încânte, să mă tragă deoparte şi să-mi dea două bucăţi şi să mă trezesc.
- Punct!
Asa e. Ai mare dreptate. Sunt destul de multi copii pe lângă muzica si totuși canta de dragul părinților. Lasati copiii sa își aleagă singuri din viata ceea ce le place.