Cum trece timpul în spital?

obişnuitele ture de pe hol
Stăm în pat de zeci de minute. Răsfoim împreună o carte cu animale. El mi le arată cu degetul, iar eu le numesc. O vreme au făcut şi maşinuţele „vrrum, vrrum” pe lângă capul meu, iar animalele de cauciuc fiecare în felul ei, imitate când de Max când de mine! Telefonul e la încărcat. Până acum o jumătate de oră era atent la el. Dar ce poate face statul ăsta într-un spital din oameni!? De ajung să facă lucruri despre care au zis că „niciodată” nu le vor face. Am zis că nu-l las să stea călare pe telefon! Dar uite că nevoia mi-o cere… devine agitat, şi are momente când nu mai vrea să se joace cu nimic şi pare că nici suzeta nu-l mai linişteşte… E clar că nu-i place aici… (Dar cui crezi că-i place într-un salon de spital!?)
Are un coleg într-un salon alăturat care-i mai ţine din când în când de urât. Se pupă, se drăgălesc, asta până începe Max să o încaseze cu mult drag din partea celuilalt prichindel. Apoi se imită unul pe celălalt, se aruncă cu jucării prin tot salonul, încercăm excaladări pe mobilier ori ne chinuim să intrăm prin dulapurile înguste. O aventură continuă şi totodată plictiseală ne aşteaptă timp de o săptămână în spital. Încă n-a trecut săptămâna, ne prinde şi weekend-ul aici, dar trece cumva.
Am venit luni după masa cu o febră mare, trecută de 40. Nu ne-a mai lăsat să plecăm acasă! Aşa că marţi după analize i-au descoperit o nesuferită de otită, care-l chinuie zi-noapte. Şapte zile tratament injectabil, dimineaţa şi seara plus alte picături, medicamente pentru gât şi nas… De-ale copilăriei aventuri…
Când vin musafirii în vizită, Max e cel mai fericit. Iese pe loc din starea neplăcută, renunţă la desene şi se dă în spectacol, că doar atmosfera trebuie întreţinută şi musafirii trataţi cum se cuvine.
Curăţenia
E a treia oară într-un an când vrem nu vrem suntem internaţi în spital. Primele două internari la Tg-Mureş, iar de această dată în Reghin. Am ajuns să fac diferenţe, despre cum e aici şi cum e dincolo şi invers, mai ales în ceea ce priveşte curăţenia. Şi ghici ce? Dacă la Tg-Mures era vorba despre un salon de la chirurgie pediatrică şi aici despre o internare simplă la pediatrie, mare mi-a fost surprinderea să descopăr că în ceea ce priveşte curăţenia, Reghinul e pe plus. Parcă şi personalul e mai prietenos, mai cu zâmbetul pe buze.
Umblă femeile de serviciu pe aici ca furnicile… mopurile-s curate, dezinfectate. Fiecare container are rostul lui şi ne apostrofează de dau cu ochii de scutece aruncate în altă parte. Gunoiul se aruncă selectiv! Măcar aşa mai învaţă dintre cei veniţi pe aici şi neobişnuiţi cu sortarea gunoiului. Aşa am ajuns la concluzia că o parte din vină o purtăm noi, pentru mizeria ce o găsim în spitale. De ce? Pentru că de multe ori femeile ce se ocupă de curăţenie se luptă cu morile de vânt. Ele mătură şi şterg, dar la cinci minute vine un necioplit şi face ceva pe munca lor.
Mâncarea
Fac o pauză de cafea… pauză însemnând o ridicare rapidă de pe pat până la noptierea pe care Adi mi-a lăsat aseară cafeaua. E mai greu cu dusul la toaletă, faci totul pe fugă, asta după ce ai rugat o colegă de spital să arunce o geană şi spre odrasla ta, în timp ce-l şâşâie pe al ei.

mâncarea-i i bună, dar de vrei pretenţii, găseşti altceva la magazinul din colţ
Mâncarea? Bunicică! Bucătărie dietetică! Sper pe când ajung acasă să am în minus cu vreun kil, măcar asta să mă fericiească după o săptămână de stat în spital.
Doamna de la bucătărie mă ceartă mai mereu că-s întârziată şi n-ajung la timp după mâncare. Aşa se nimereşte, aproape de fiecare dată când se strigă „haideţi la masă”, ca ăsta mic să doarmă. În pat nu poate rămâne singur, că-l găsesc pe jos când mă întorc. Aşa că iar stau de pândă, până dau de-o altă mamă „aproape liberă” să mai arunce un ochi în patul în care doarme Max.
Prichindelul a avut o zi întreagă în care nu a vrut să renunţe la pâinea primită de la bucătărie. O strângea cu atât de multă putere la piept, că de-l priveşti seamănă cu un copil sărman
Aşa ceva:

pâinea şi sticla de apă – nelipsite de la somnul de amiază
Cu gândul la mâncare, văd că am făcut o ciorbă din textul ăsta. (Aşa-i când tastezi două cuvinte şi juma’ de oră legeni ori te joci cu copilul. Uiţi ce ai de spus şi unde ai rămas). Cert este că nu scriu textul ăsta să mă plâng, ci doar să mă descarc… E atât de multă tensiune aici, peste tot în jurul meu, încât simt că-mi explodează capul).
Aaa… uitasem că mâine şi poimâine ar fi trebuit să fiu la Braşov la gala de premiere a concursului de blogging creativ – SuperBlog. Dar n-a fost să fie! Până la urmă important e să se facă ăsta micu’ şi prăpădit bine, c-apoi mă-sa se tot distrează după…
Gata, că v-am plictisit… Plus că piticul pare că termină cu somnul de amiază.
Multa sanatate! Toate trec!
Sad but true…I really know the feeling…Cu multi ani in urma eram si eu o mamica”practicanta a acestui sport”.Diferenta e ca la Mangalia,Constanta gandacii erau si inca sunt la ei acasa in saloanele de spital…Insanatosire grabnica prichindelului si mamei rabdare si tarie!
Multumesc! Sa fie sanatate pentru toata lumea! Cumva am scapat din spital, dar continuam tratamentul acasa!