Cum poate să-ţi sară muştaru’ când ajungi la pediatrie!?
Dacă te aştepţi ca textul ăsta să fie cu şi despre medici, despre comportamentul lor deseori arogant, ai greşit momentul şi locul… E vorba despre lipsa bunului simţ al pacienţilor.

După ce toată noaptea ne-am fâstâcit, trezit şi dormit toţi trei, mai mult iepurește, asta din cauza tusei pe care Max se pare că a „câştigat-o” din nou, mă trezesc de dimineaţă binedispusă. Ies afară şi-mi iau doza de aer curat, inspir-expir şi-apoi savurez cafeaua alături de Adi. Părea că nimic nu-mi poate strica ziua, deşi ştiam că mă aşteaptă o zi grea în care Max va fi nevoit să petreacă câteva ore cu mine la birou. Cum medicul de familie nu era la cabinet şi nici nu obişnuiesc să-i dau piticului tratament după ureche, mă hotărăsc să dau o fugă cu el la pediatrie. Aici ştiam că deşi cazul meu nu este o urgenţă, găsesc înţelegere din partea medicilor… Şi aşa a şi fost. Însă după mai bine de o oră şi jumătate de aşteptat, mi-am ieşit din fire…
Ajung în sala de aşteptare… În faţa mea un singur pacient… Intră… Râmân doar eu si Max… „Oho! Scapăm repede!” îmi zic. Mai apare un pacient. Pe când să intrăm noi, intră ultimii veniţi. Cu tupeu! Tac! Nu zic nimic! Sunt zen! „Codru, nu-ţi strica buna dispoziţie! Tu eşti fată bună!” îmi spune îngerul de pe umărul drept. Drăcuşorul de pe umărul stâng îi trage cu ochiul! Şi treaba continuă la fel cu încă vreo trei pacienţi, despre care se vedea clar ca nu prezentau nici ei cazuri de urgenta… In tot acest timp îngerul cu drăcuşorul dădeau bătălii crunte la mine pe umeri. Se părea că primul venit este ultimul servit.
Rămânem în sala de aşteptare trei pacienţi. Timp în care, asist la discuţii într-o limbă străină de mine. N-am de ales… Asa ca sunt nevoită să suport un miros nu tocmai plăcut. O altă doamnă, părinte de copil bolnav la rândul ei, rabdă alături de mine.
Nu durează mult până ce bărbatul cu mirosuri „deosebite” scoate din buzunarul interior al gecii de piele un parfum, pe care-l prezintă mamei de lângă mine. Refuzându-l, trece la următorul „client”, adică io… „Pe bune!? Vii aici să vinzi parfumuri!?” îi zic iritată! Face un gest de „las-o baltă” cu mâna şi se aşază din nou pe scaun. În timpul ăsta, soţia sa, o doamnă cu fustă lungă şi colorată, ne cere să o lăsăm să intre înaintea noastră! „Îmi pare rău, dar nu pot! Stau aici mai bine de o oră şi jumătate! Trebuie să mă întorc la lucru! Dacă nu lucrez, n-am bani!” răspund pe un ton cât de cât prietenesc!
Uşa cabinetului se deschide din nou, medicul nu termină bine de zis „următorul” că-l văd pe colopar aruncat pe uşă, ţâşnind pe lângă mine şi medic în cabinet. Acela a fost momentul în care am turbat. Ochii mi s-au bulbucat de supărare, capul îmi trosnea, iar îngerul s-a cam dat bătut. Într-o fracţiune de secundă mi-au trecut mii şi mii de vorbe prin cap, mii şi mii de gesturi pe care îmi venea să le pun în aplicare. Nu voiam să fiu deplasată, nu voiam să fiu nesimţită. Aşa că primul lucru pe care am reuşit să-l fac a fost…
A fost pentru prima dată când în loc să mă cert şi să le „ataşez” doi Dumnezei, m-am apucat de bocit ca … deşteapta!
Mi-au dat lacrimile de nervi, de draci, de supărare. Într-un final m-am calmat şi-am reuşit să intrăm la control. Am plecat cu un gust amar, însă am simţit nevoia să-i prezint medicului scuzele mele pentru ieşirea avută…
Bunul simţ are bariere şi se blochează la unii înainte de a ajunge la ei! Cu toţii ne grăbim, cu toţii avem probleme, însă un gram de răbdare nu strică…
P.S.: Încă nu mi-am dat seama cine a câştigat: îngerul ori diavolul!? :))