Cât vorbim despre copiii noştri?

A fost odată ca niciodată… ba nu, a fost odată şi poate o să mai fie…
Cu ceva timp înainte să îl avem printre noi pe Max și să ne treacă prin cap să ne înmulțim, mi-am propus să nu fac anumite lucruri printre care: “nu voi aduce în subiect copilul meu la orice ocazie”.
Adică? Nu prea înțelegeam de ce acei fericiți, care aveau copii, deveneau atât de ultra bucuroşi și puteau povesti la infinit despre făpturile lor.
Deseori mă întâlneam cu prieteni, cunoscuți alături de care dezbăteam subiecte despre viață, politică, sex, maşini etc. despicam firul în patru și-l întorceam pe dos de zece ori. Însă, ajungeam din discuții în discuții la copiii lor. Se povestea mult despre ei. Prea mult pentru mine. Un subiect frumos, care deseori mă captiva, nu mă deranja, însă subiectul devenea plictisitor, când realizam că din discuția noastră, trei sferturi din timp s-a epuizat vorbind despre copii, iar eu n-aveam nici în clin, nici în mânecă cu ei.
Dar am devenit la rândul meu mama. Viața mi-a oferit cel mai frumos și prețios dar: pe Max. Acum jucăm în cealaltă echipă.
Ghiciți ce fac acum? Da, fac tocmai ce am zis că nu o să fac! Că vreau, că nu vreau se aduce în discuție copilul. Când realizez că deja este prea mult, încerc să schimb subiectul, să aduc alte teme în vizor. Când cred că am reușit, mai apare cineva în preajmă, care mă întreabă: “Ce face Max? e cuminte, doarme, mănânca?”….şi uite aşa o iau de la capăt.
N-aş vrea ca mereu să se întâmple asta şi tare m-aş bucura dacă prietenii mei, atunci când văd că o iau pe ulei să mă atenţioneze, să nu-mi cânte-n strună şi să-mi spună (pe un ton acceptabil bineînteles, că sunt şi eu om şi-mi mai sare muştarul) că am deraiat de la subiect. Îmi iubesc copilul, însă vreau ca viaţa mea socială să fie diversă. Îl iubesc şi da… este centrul universului meu…
Oare câte din „n-am să fac niciodată aşa!” vor mai trece prin/peste mine?
După cele spuse mai sus, vine întrebarea: Până unde ar trebui să se întindă aceste discuţii?