Cum trecem peste perioada erupţiei dentare?

În ultima lună, Max s-a schimbat radical. E în prag de erupţie dentară, îi ies o grămadă de dinţi, iar gura lui e umflată şi roşie. Are perioade când e agitat, mârâit, morocănos. În ciuda acestor dureri, Max e un copil vesel! Adoarme singur, dar lipit de noi. Deseori, în miez de noapte se trezeşte într-un plânset scurt, semn că o durere tocmai l-a zdruncinat.

La primii patru dinţi a fost fără prea multă durere, însă următorii pare că-l dau peste cap. Nu mai acceptă jucăriile reci din silicon şi nici să-i masez gingiile cu diferite geluri. Singurul calmant în momentul de faţă este suzeta. E puţin mămos, dar în mai mare măsură, în această perioadă este „tătos”. Ca prezenţă, cel mai mult îl linişteşte Adi. Cere afecţiune şi îşi arată dorinţa de a sta mereu cu el şi în braţele lui. Când e cu Adi, uită de toate şi nu acceptă să fie luat de altcineva în braţe. Când sunt doar eu şi el, e altfel. Cred că a apărut acea anxietate de separare, alegându-l pe tatăl lui în acest caz. Când Adi iese pe uşă, chiar şi pentru cinci minute, se lasă cu plânset, care spre norocul meu, trece la fel de repede cum a apărut.

Tocmai pentru a nu amplifica aceste stări şi a-l familiariza pe Max cu plecarea tatălui pe toată perioada zilei, încercăm să nu ne furişăm când unul dintre noi, (Adi în cazul de faţă) pleacă de acasă. Despărţirea de dimineaţă faţă de tatăl lui se face în mod firesc, printr-un sărut şi un „la revedere”, chiar dacă Max, în următoarea clipă plânge, însă-i distrag atenţia prin diferite activităţi.

Dragostea lui faţă de Adi mă bucură nespus, nici nu poate fi vorba de „invidie” pe momentele lui de afecţiune oferite tatălui, ci mai dregrabă starea lui, de la copilul liniştit şi vesel la cel agitat şi plângăcios, îmi cam pune sângele-n mişcare.  Are perioade şi perioade. Se vede clar că dinţii-l supără atât de tare încât are zile când refuză mâncarea solidă acceptând doar laptele şi zile în care are scaune moi.

Sper  să trecem cât mai repede peste această etapă de dureri. Am observat că în momentele lui de sensibilitate şi plânset, păstrându-mă calmă, starea mea se transmite atât de frumos şi lui, iar acest aspect mă face atentă la sentimentele, emoţiile şi gesturile pe care i le arăt. Îl liniştesc punându-l pe burta mea, îmbrăţisându-mă…

A început să devină agitat şi când multă lume din juru-i îi alocă prea multă atenţie, suprasolicitându-l…Şi-atunci, ne vedem nevoiţi (fie eu ori Adi) să ne retragem câteva clipe într-un loc liniştit până starea se atenuează.

Oferind blândeţe, cuvinte calde şi calme, chiar şi în momentele în care simţim că poate vrem o „gură de aer”, nu facem altceva decât să-i dovedim micuţului de lângă noi, că suntem un exemplu. Până la urmă, liniştea noastră este şi liniştea lor…chiar şi atunci când vor fi adulţi!