Eu vin…voi…?

E seară…în casă s-a făcut linişte…se aude doar ticăitul ceasului, iar afară vântul şi câinele ce latră-n spatele curţii. Max a adormit în braţele lui Adi, iar acum stă lipit de el. Eu îi privesc cu drag, îi sărut pe frunte şi mă-ntorc la calculator. Azi am poftă de scris…îmi pun un pahar de vin, unul bun! Am primit de ziua mea o sticlă de Fetească Neagră de la Beciul Domnesc pe care-am ţinut-o la loc de cinste. Adi s-a hotărât că ar fi timpul să o guste, că e păcat să stea acolo, singură şi plictisită.

Azi voi vorbi despre vin. Despre prima mea întâlnire cu el...

Eram spre sfârşitul anilor de liceu, când o prietenă a adus de acasă, pe ascuns, o sticlă cu vin roşu, „depozitat” într-o sticlă de suc pentru a ascunde produsul. L-a „mascat” cum a ştiut mai bine şi l-a aşezat la capul patului, fără a crea bănuieli. Stăteam cu toate şi priveam sticla. Aşteptam momentul degustării, într-o seară târzie în camera de internat, marcând un eveniment special: ziua de naştere a colegei noastre. Pe atunci nu ştiam cum stau lucrurile în materie de vinuri, nu prinsesem ocazii dese de a bea din licoarea lui Bachus. Mai scăpam din când în când la câte-o gură de bere din paharul tatei şi cam atât…

Dar în acea seară am vrut să „petrecem”, să continuăm şirul neîntrerupt al poveştilor, să privim din camera noastră la geamurile studenţilor şi să degustăm acel vin care ne trăgea cu ochiul. Mi-am pus vin într-un pahar de plastic de unică folosinţă. A fost suficient unul, încât să-mi dea dureri de stomac…acest vin făcut acasă, puţin acruţ şi necontrolat alcoolizat. Seara a trecut, însă dimineaţa ne-a prins cu dureri de cap! Îmi făceam mustrări de conştiinţă „cum ai putut să bei un pahar de vin!?”…fără a şti că defapt, motivul durerilor şi neplăcerilor de-a doua zi era tocmai lipsa de calitate a băuturii consumate…

Anii au trecut, si apoi, am făcut cunoştinţă cu adevăratul vin...

Nu sunt un expert al vinurilor, însă acum, după ani de degustări la diferite ocazii, pot recunoaşte gustul unui vin adevărat.

Când l-am cunoscut pe Adi, avea tot aşa, pusă la loc de cinste o sticlă de vin primită de la un prieten de peste hotare. Am servit alături de el primul nostru pahar de vin. Un vin al naibii de bun (regret că nu-mi amintesc cum se numea şi nici Adi nu-şi mai aduce aminte). Roşu, cu un parfum de trandafiri…Aş fi vrut să iau paharul în mână şi să beau din el ca dintr-un pahar de apă. Însă Adi, a fost primul ce a dus la gură paharul cu vin, aşa că l-am urmărit atentă. A ridicat paharul pe care l-a plimbat de câteva ori pe sub nas pentru a-i simţi aroma, apoi l-a adulmecat cu gesturi rafinate pentru a simţi mireasma. La prima gură de vin, a plimbat licoarea dintr-o parte în alta a gurii preţ de câteva secunde. „Profesionist” mi-am spus, având în vedere novicitatea mea.

Din acea clipă, la fiecare degustare de vin am imaginea acelei seri, când am luat primul contact cu un vin adevărat.

Îmi place ca atunci când torn vin într-un pahar să-l privesc cum curge, cum se joacă cu marginile acestuia. Am învăţat că acele urme fine lăsate pe marginea paharului au o semnificaţie: cu cât acestea se scurg mai greu, cu atât vinul este unul valoros şi mai puternic alcoolizat.

Cam atât astăzi despre vinuri.

Voi ce vin preferaţi?

Sursa foto: facebook Beciul Domnesc