Între toamna mea şi a ta stau doar ploile
sursa foto: pexels.com
E dimineaţă… Dis-de-dimineaţă! Se arătă o zi frumoasă, cu soare! Pe stradă aud chicoteli de copii, semn că azi e prima zi de şcoală din acest an… Şi uite că nu plouă!
Prima zi de şcoală…
În zilele mele de 15 septembrie, vremea se încăpăţâna să ne ude pân’ la piele. Şi dacă nu o făcea, lăsa oricum în urma ei băltoace imense. Zilele de început de an şcolar aveau miros special. Un miros de toamnă, amestecat an de an cu un nou început.
Şi uite că azi nu plouă aşa cum era vremea obişnuită în anii mei de şcoală! Zici că s-a maturizat şi timpul!
Mă întorc în timp…
Mă văd îmbrăcată uneori cu haine noi, alteori cu cele vechi, dar curate, încălţată cu cizme de cauciuc pe care le purtam până la strada principală. Aici le schimbam cu încălţăminte curată. Înotam prin noroi până la asfalt, iar la Tiţia era deja formată „staţia” de schimbat papuci. Sub banca ei, stăteau înşirate cizmele pline de noroi. Ne primea pe toţi la ea, zi de zi, la plecare şi la sosire. Ne certa adesea că-i lăsam poarta deschisă-n urma noastră. Nu era cu supărare, dar se întâmpla uneori ca un câine de prin vecini să-i care una alta de prin curte.
Drumul principal nu arăta deloc cum e astăzi! Avea atât de multe gropi încât maşinile nu reuşeau să le ocolească fără să ne stropească. Săream în şanţ şi mă cocoţam pe gard, să scap neîmproşcată cu noroi chiar din prima zi de şcoală. Uneori îmi ieşea, alteori nu… Atunci când scăpam neudată de maşini, rămâneau pe hainele mele, mizeria de pe gardul vechi, plin de muşchi verde şi frunze, ude şi ele.
Uneori duceam flori profesorilor, iar atunci când o făceam, florile erau artificiale. Nu, sentimentele nu! Nici gestul nu era plastic, dar aşa erau vremurile. De unde florărie în acele timpuri în satul meu?! Acum toate florile oferite-s naturale, dar poate gestul este plastic, robotic!
Autobuzul de ora 7 aducea în satul nostru profesorii de la Reghin. Ei mereu scăpau neudaţi… Îmi doream atunci, să-i văd măcar o dată coborâţi alături de noi şi să străbatem împreună, prin ploaie cei patru kilometri până la şcoala din Glăjărie. Credeam că aşa ne vor înţelege…
Eram o gaşcă faină de şcolari… Rareori, şoferul autobuzului, ne lua şi pe noi până la destinaţie. Puţine erau zilele în care primea vreo monedă de la noi… era un bine pe care ni-l făcea din când în când… Alteori ne lăsa-n drum, răzbunându-se pentru zilele în care-i lăsam mizerie ori făceam gălăgie în autobuz.
Acum copiii nu mai merg singuri la şcoală. Merg mereu însoţiţi. Astăzi copiii nu mai sunt lăsaţi să fie atinşi de ploaie şi nici să simtă noroiul. Sunt aproape tot timpul duşi de caii putere ai părinţilor.
Azi mi-e dor de profesorii mei, de cei din şcoala generală! Azi mă gândesc la ei, la toţi, şi le trimit o îmbrăţişare şi-o mulţumire pentru tot şi toate! Pentru critici şi certuri, pentru liniarul dat pedeapsă peste degete, pentru sfaturi, pentru zâmbete…
Ce frumos povestesti. La mine nu ploua in fiecare zi de 15 septembrie. Dar da, un parfum de toamna tin minte, a frunze uscate si a fum.
Frumos articolul tau! Si eu mi-am insotit astazi nepoata la deschiderea anului scolar, si mi-am adus aminte cum ma simteam eu cand incepea scoala, mai ales ca urmeaza aceeasi scoala ca mine si la aceeasi invatatoare.
Ce articol fain 🙂 m-ai dus cu gândul la zilele mele de școală când la fel, mă prindea ploaia în stații și mă adăposteam pe unde puteam
Da si eu tin minte ca mereu cand incepeam scoala se schimba vremea si incepeau ploile. Ce vremuri! Eu din pacate stateam foarte aproape de casa si nu aveam timp sa ma ud prin balti desi mi-ar fi placut 🙂
Sunt diferente intre ei si noi, atunci cand vine vorba de scoala. Incerc sa nu ma abtin cu replici gen „pe vremea mea” sau sa imi para rau de ei. Dar ar fi frumos sa guste si ei partea aia de miscare, mers fara parinti la scoala si jocuri – chiar si printre blocuri.
Articolul tău mi-a răscolit amintirile, mie dor de perioada când eram niște copii naivi cu vise mari.
Ce s-au dus anii, ne grabim sa crestem, dar uitam sa ne bucuram de cele mai frumoase momente.
Cat de frumos ai scris! Felicitări!
Ce amintiri frumoase. Este adevarat ca vremurile s-au schimbat, copiii au condiții mai bune, dar parca mai frumos era atunci cand eram noi la scoala. Eu imi amintesc garoafele care erau nelipsite din prima zi de scoala
Ce amintiri… Eu cand ma gandesc la prima zi de scoala imi amintesc doar prima zi din clasa a IIa cand ni s-a schimbat invatatorul. Cand ne-a asezat in coloana m-a prins de umar si m-a durut. Altfel, am fost eleva lui preferata :))
Si mie mi-e dor de unii profesori – nu de cei care urlau bezmetici si erau dictatoriali – insa din prima zi de scoala nu-mi amintesc prea multe decat emotia si soarele. Poate ca n-am avut prea multe zile de 15 septembrie cu ploaie. SI imi amintesc foarte clar prima zi de scoala din clasa a 11-a, cand a venit la noi in clasa un coleg, cu ochi albastri, saten, frumos ca un actor de cinema, la care ne zgâiam toate fetele ca la soare….
Amintirile primelor zile de scoala sunt de neuitat, asa de frumoase si cu un parfum aparte 🙂
Acum că te-am citit, chiar îmi amintesc despre cum asociam și eu începutul de an școlar cu ploile. Ce tare! Parcă a fost acum 100 de ani! :))
Deși nu a trecut mult timp de când am ieșit din băncile școlii, liceului, pare un timp atât de îndepărtat! Mi-ai făcut dorul pentru acele zile și mai mare! Aș vrea să îți urez succes și o săptămână liniștită!