Când lupul ghinionist învaţă de la purcei şi de la alt lup

Cred că ştiţi cu toţii povestea ei pentru că toată lumea o place… Însă, nimeni, dar nimeni nu vorbeşte despre mine! Păi chiar nu se poate aşa! Nimeni nu mă apreciază?

Da, e adevărat că sunt un lup şiret, dar citit, pot spune! Deseori mă prinde seara sus pe deal ori rezemând copacii din pădure cu cartea-n mână.

Nu am casă, nu am prieteni, dar îmi place să mă plimb aşa, hai-hui.

Era dimineaţă de primăvară când am întâlnit-o prin pădure pe Scufiţa Roşie. Avea pe cap o scufiţă de catifea roşie. În mână ducea un coşuleţ plin cu bunătăţi. I-a pus mama ei de toate în el: mere, pere, plăcintă cu prune bune şi-un cozonac cu nuci. Aaaa şi să nu uit de prăjitură şi de sticla cu vin. Le ducea la bunica, care locuieşte-n pădure! Mama ei i-a dat indicaţii clare: să nu se abată de pe cărare şi nu cumva să sparg sticla!

Nu mă cunoaştea şi nu ştia ce nărav îmi poartă blana. Aşa că am intrat în poveşti cu ea şi am luat-o la întrebări: unde merge, ce are în coş? Ea, fetiţă bine crescută, mi-a răspuns politicos. S-a abătut de la drum când a zărit în faţa-i o poiană cu narcise. Se gândise că tare s-ar bucura bunica dacă-i va duce un buchet de flori.

Şiretul de mine mi-am luat la revedere şi-am plecat… la casa bunicii pe care-am mâncat-o. (pe bunică, nu pe casă!)

De aici ştiţi cu toţi continuarea, cum a venit Scufiţa şi m-a luat ea la întrebări: că de ce am ochii, gura, urechile aşa de mari. Eh… şi-am mâncat-o şi pe ea… M-am frecat apoi pe burtă şi-am adormit…

–––

Prima învăţătură: trebuie să gândeşti înainte să acţionezi!

Acum, trecând printr-o astfel de experienţă, mă gândesc că ce bine-ar fi fost dacă n-o abordam pe Scufiţă şi citeam în timpul ăla o carte. Dacă aş fi avut în ale mele mâini înainte să o întâlnesc pe ea, cartea „Cei trei purceluşi” unde un văr de-al meu a avut un rol important. Drept e că aş cam avea ce învăţa şi de la purcei, dar şi de la el. Oricum, nici acum nu e târziu. Lupul din „Cei trei purceluşi” este ambiţios, muncitor, dar şi cu multă insistenţă la activ.

Când cei trei fraţi purceluşi s-au hotărât să-şi construiescă câte o casă, vărul lup a pândit îndeaproape… Casa de paie a primului purceluş cât şi a doua, cea de lemn, n-au rezistat prea mult în faţa lui pentru că suflând cu putere, le-a pus la pământ. Abia agilitatea celui de-al treilea purcel cu casa lui de cărămidă i-a venit de hac. Deştept porc! Asta nu a mai putut-o dărâma. A suflat săracul lup până l-a luat ameţeala!

Vărul, băiat ambiţios, a crezut că poate păcăli purceluşii, coborând în casă pe horn. Însă n-avea habar că purceluşii îl aşteptau cu apă fierbinte. Aşa că vărul lup şi-a ars coada, şi-a plecat în fugă…

A încercat în zadar să aibă o masă bogată cu purcei pe masă, dar când a văzut că se îngroaşă gluma, a fugit, chiar şi-aşa, având coada şifonată!

Dar eu… Eu ce-am făcut după ce le-am mâncat pe cele două? M-am tolănit în pat şi-am adormit, găsindu-mă vânătorul sforăind. A găsit ac pentru cojocul meu! Ba s-a pus pe-o mână cu Scufiţa de mi-au cusut în burtă o grămadă de pietre. Le port şi-acum după mine pentru că încă n-am găsit o pastilă care să mă facă bine. Şi încă vânătorul mă caută să-mi jupoaie pielea!

Deci, să fie clar! Cea mai mare învăţătură din această carte este faptul că nu se adoarme niciodată la locul de muncă! Niciodată! Nu faci faţă? Nici un bai! Fugi! Dar nu te tolăneşti, domn’le în patul victimei! La următoarea Scufiţă voi fi mai vigilent. Cu siguranţă n-o să mă mai prindă vânătoru’ sforăind!

Proba 16 –  scrisă pentru SuperBlog – sponsor RAO, editură cu peste 23 de ani de experienţă. Găsiţi la ei o gamă variată de cărţi din toate domeniile.