Sticla misterioasă

Să tot fie vreo trei luni… că de n-ar fi fost, n-aş avea ce povesti…

Dacă cineva ne-ar fi văzut cum ne învârteam prin casă la ora șase dimineaţa, ar fi spus că suntem duşi cu pluta.

După fiecare masă, sticla lui Max are locul ei, fie pe noptiera mea, fie pe a lui Adi, rareori lângă televizor.

Max ne-a dat deșteptarea ca de obicei la șase, asta după ce seara adoarme în jurul orei 20. Nu se mai trezește deloc peste noapte de când avea două luni jumate – trei. Trebuia să mânânce şi dacă nu o face la timp, n-aţi vrea să-l vedeţi ce crize-l apucă! Pe cât de bun băiat se arată în restul zilei, să nu-i fie somn ori foame că e jale mare.

Bun…

Căutăm sticla!!! O căutăm, o căutăm şi răscăutăm vreo două ore. Sticla nicăieri. Dă-o-n amar, că nu-i ac să n-o vedem! Deschidem toate dulapurile, ridicăm saltele de la paturi. Nu-i şi nu-i! Frigider, congelator – nimic! Coşul de gunoi întors pe dos şi el de câteva ori! Max ne privea nedumerit, mârâit, întrebându-se care-i baiu’ de nu primeşte mâncare!?

Îl las pe Adi să o caute singur. Prima zi în care eu mi-am păstrat calmul, iar pe Adi, contrar tuturor aşteptărilor, l-au luat nervii. Era normal, avea lângă el un pui de om care avea nevoie de mâncare.

În tot acest timp Max trebuia să mănânce. M-am adaptat „nevoilor”, am pus mâna pe seringa de la Nurofen, cana cu pai, cu cioc şi i-am dat din toate, prin rotaţie, să mănânce. De voie, de nevoie a mâncat tot. Şi-a simţit stomacul plin şi a adormit la loc. În schimb noi, eram întorşi pe dos.

La opt fix Adi rupea uşile farmaciilor în căutarea sticlei, nu înainte de a-mi spune „dacă găseşti sticla ascunde-o că o tai cu toporul!” :)) „Dacă-mi aduci alta, liniştit!” îi spun.

Aveam nevoie de o sticlă cu tetină cu debit variabil pentru că laptele pe care Max îl mânca era – o formulă specială – AR antiregurgitare. Cred că a luat toate farmaciile la rând şi niciunde n-a găsit sticla de care aveam nevoie. Până şi farmacistele încercau din spatele tejghelei să găsească sticla, dându-i idei şi întrebându-l dacă am căutat-o în cutare loc din casă.

Pe când Adi era pregătit să plece la Tg Mureş în căutarea sticlei dorite, îi dau un telefon… având gura până la urechi şi cu un râs isteric îl întreb ce face!? „Hai acasă că am găsit-o”

Adi era disperat…nu mai ştia ce să facă: să râdă cu mine ori să plângă. Ghiciţi unde era sticla!! Normal că în singurul loc unde nu am căutat-o. Singura uşă pe care n-am deschis-o era cea în care ţinem hainele lui Max.

Derulând, realizez că seara, în timp ce-i căutam pijamalele, eram cu sticla în mână pregătită să o spăl, dar din dorinţa de a face zece mii de lucruri deodată, am uitat-o sus în dulap şi uitată acolo a fost până a doua zi…

Acum am impresia că sticla asta „minunată” avea ceva de ascuns! Sigur punea ceva la cale, iar noi i-am stricat planul! :))

P.S.: Norocoasă eşti, mamă ce-ţi alăptezi pruncul! Tu nu poţi să-ţi rătăceşti sânii!