Mama şi cântecul
Mama s-a prins cam mult cu scrisul în ultima vreme, încât eu n-am mai avut loc de ea la tastatură. (abia aştept să cresc şi să am calculatorul meu). Aşa că n-am apucat să vă povestesc ce am mai făcut. Apropo de calculatoare… Îmi place să o stresez când lucrează ceva la calculator… Trec în linişte pe lângă ea, o privesc, îi zâmbesc şi-aştept momentul când o fracţiune de secundă nu-i atentă la mine. Înhaţ mousepad-ul ori uneori chiar mouse-ul (depinde ce apuc) şi o iau la fugă prin casă, deseori cu ,„şoricelul” după mine şi cu mama, fugărindu-mă, şocată pentru că i-am scos „bijuteria” din unitate…
Mama mă lasă să fac multe lucruri interesante: să mă joc prin bălţi, cu apă, să scriu pe pereţi, să dau de mâncare la găini şi iepuri. Tare-mi place! Dar sunt câteva lucruri unde l-a luat pe „NU” în braţe…
Când eram mai mititel îmi cânta tot mai des un cântec, iar versurile le schimba şi încurca mereu: „,Ai voie să fii curios, să le faci pe toate pe dos, ai voie să faci orice, ai voie să întrebi de ce, ai voie să spui nu, ai voie să fii tu!”
Uraaa!!! O să am voie să fac de toate!! Cam asta am înţeles eu chiar din primele zile de viaţă. Îmi imaginam cum fac toate boacănele posibile, iar ea, va sta cu mâinile încrucişate, privindu-mă, fără să intervină. Eh… Dar vremurile s-au schimbat, eu am crescut şi am început să fiu iute ca piperul. Sunt omuleţ mare şi ţin neapărat să-mi arăt personalitatea. Cântecul mamei s-a cam întors împotriva mea. De ce? Simplu! Toată ziua e cu gura pe mine: „,Nu-i voie aia, nu-i voie aialaltă”! Mi-au zis câţiva prieteni mai mari că aşa va fi, dar nu i-am crezut. A trecut ceva timp de la cântecul ăsta; am şi eu câteva lucruri care-mi plac şi nu mă lasă să le pun în practică. Mama, unde-i „,ai voie” ăla?? Că în ultima perioadă pare că l-ai cam uitat. „N-ai voie la ochelari, n-ai voie la sobă, n-ai voie la priză, n-ai voie cu telefonul, n-ai voie la aragaz, nu trage de perdea!” Hei, aloo, mama!!! Câte „,n-ai voie” o să mai aud de acum înainte?
O să-i amintesc de cântecul ăsta, numa’ să mai cresc un pic…
P.S: Am convins-o pe mama să mă lase să scriu mai des. Aşadar, voi scrie o dată pe săptămână (sper că nu doar pe pereţi). Sunt curios dacă va fi disciplinată şi se va ţine de cuvânt.
MAXimilian
Ce stil simpatic de a scrie! Sper să te ții de treabă, eu o să fiu aici să te citesc :*
Mulțumesc! Mă inspiră copilul ăsta! E ca și cum aș știi ce gândește la vârsta asta… Oricum…mereu am fost curioasă dacă le trece ceva prin cap celor mici!
Cand va creste mare si va intelege, sa ii arati accest blog dedicat copilariei sale ^^ sunt curioasa ce reactie va avea
:)) S-ar putea să râdă, s-ar putea să nu! rămâne de văzut!
Dragul de el 🙂 Imi place mult acest mod de abordare a experientei de viata a celui mic, cu siguranta ca peste ani, cand va mai creste si va putea intelege lucrurile mai complex, va aprecia munca mamicii. Felicitari!
Să sperăm! Până atunci ne bucurăm împreună de fiecare experienţă!
Haaaa! Ce tare! Misto ideea ta…chiar asa, unde e „ai voie”? :))))