Temerile din copilărie trecute #fărăfrică
Nu cred că ne-am născut cu frica agăţată de noi. Cred că s-a dezvoltat cu fiecare mişcare şi fiecare zi din viaţa noastră, crescând în acelaşi timp cu noi. Când eram copii ne era frică de diferite lucruri din jurul nostru, însă cu timpul, crescând alături de ele, ne-am obişnuit, iar frica a dispărut. Totuşi, chiar şi acum, la maturitate, din diferite motive, ea există…apare şi dispare…
În copilărie aveam câteva temeri de care am reuşit să scap, înfruntându-le, să zic aşa! Printre ele se număra frica de a trece pe lângă beciurile caselor. Făceam orice, doar să le evit şi nu ştiu de unde mi s-a fixat parcă în minte, că acolo, undeva, este un „bau-bau”. Şi din această temere, într-o zi, pentru a evita trecerea pe lângă un beci, am ales un alt drum. Unul care ducea pe lângă o căţea cu pui, care s-a năpustit asupra mea, muşcându-mă de faţă. O cicatrice de toată frumuseţea mi-a rămas pe obrazul stâng, chiar şi acum la 29 de ani. Ciudat ori nu, după acest eveniment neplăcut şi nedorit, nu mi-a mai fost frică de beciuri, dar nici n-a răscolit în mine o nelinişte şi tulburare faţă de câini. Dimpotrivă, parcă-i iubesc mai mult.
O altă temere de-a mea era provocată de motociclete. Aveam doi vecini pasionaţi de astfel de vehicule motorizate, unul avea o motocicletă simplă, iar celălalt, una cu ataş. Tare-mi plăcea să le văd, dar doar aşa, din depărtare, ascunsă după fusta mamei. Deseori la întoarcerea de la şcoală, când auzeam venind de undeva o motocicletă, mă aruncam în şanţ ori săream gardul, făcându-mă nevăzută. Frica mea sălbatică a plecat după prima plimbare cu motocicleta cu ataş.
Voi ce poveşti aveţi?
Înscrie povestea ta #fărăfrică pe site-ul http://www.prajiturifarafrica.ro. De ce? Pentru că Dr. Oetker donează câte un euro către SOS Satele Copiilor pentru fiecare poveste înscrisă în platformă. Donația va merge către divizia Mama SOS, care oferă copiilor vulnerabili, ce au pierdut sprijinul familiei biologice, o a doua șansă de a crește alături de o familie iubitoare.
