Deltazaurii de la Şumuleu Ciuc

Sună telefonul… E Adi… Mă anunţă că pleacă spre Şumuleu Ciuc la o filmare. „Venim şi noi”, îi spun repezită, fără a mai sta pe gânduri. Într-o oră eram deja în maşină cu destinaţia Harghita.

N-am putut pleca fără a-i face lui Max un „mic” bagaj. Deşi-mi propusesem să iau doar câteva lucruri, m-am trezit în maşină cu o geantă plină cu haine şi mâncare pentru el, sistemul de purtare, cărucior plus o pătură. Nu ştiam ce vreme găsim acolo, aşa că m-am pregătit pentru orice eventualitate.

Spre destinaţie am mers pe direcţia Reghin – Sovata – Praid – Odorheiul Secuiesc – Miercurea Ciuc. Pe anumite porţiuni, drumul nu este foarte bun, însă peisajul până la Şumuleu este mirific, de un verde energizant. Mă şi vedeam alergând pe iarbă cu picioarele goale…

Cum treci de Odorheiu Secuiesc spre Miercurea Ciuc şi de acolo mai departe spre Izvorul Mureşului, totul îmi pare o altă lume. Îmi place curăţenia pe care o păstrează aceşti oameni. Şi nu zic că n-ai să găseşti vreun chiştoc ori ambalaj aruncat, ci mă refer la modul în care-şi întreţin gospodăriile şi terenurile din jur. Şanţurile sunt cosite şi păşunile curăţate de vegetaţia abundentă. O natură domesticită, ce pare puţin atinsă de om, fără a fi lăsată de izbelişte.

Am ajuns la Şumuleu Ciuc la orele amiezii. Am găsit aici un loc perfect pentru pasionaţii de natură, dar în special pentru cei care doresc să se înalţe-n zbor spre cer.

Între 7 şi 9 iulie s-a desfăşurat ediţia a III-a a întâlnirii anuale a deltaplaniştilor intitulată „Deltazaurii” Şumuleu Ciuc, unde şi-au dat întâlnire câţiva zeci de parapantişti şi deltaplanişti. De acolo, de pe cel mai înalt deal din Şumuleu Ciuc, lumea se vede altfel, mai ales prin ochii piloţilor, tineri şi veterani, ce s-au bucurat împreună de vremea bună din acest sfârşit de săptămână. Şi spre surprinderea mea, nu au sosit aici doar iubitori de zbor din diferite zone ale ţării noastre, ci chiar români stabiliţi peste hotare, care şi-au adus şi prietenii străini să vadă frumuseţile patriei.

Ajunşi la poalele dealului, o pantă abruptă ni s-a pus semeaţă în cale, greu de urcat cu un prichindel neastâmpărat, dar m-a salvat rapid sistemul de purtare unde l-am pus pe Max, urcând încet până în vârf de deal, cu el la piept. Ne-am oprit la marginea pădurii…

Noi am ajuns chiar în prima zi a evenimentului, motiv pentru care mulţi piloţi erau încă pe drum către Şumuleu, dar am găsit suficienţi pasionaţi care ne-au oferit o frumoasă imagine ridicându-se de la sol cu parapanta.

Răbdarea…

Miklos Barac (foto dreapta)

Sub această denumire de „Deltazauri”, evenimentul se desfăşoară de trei ani, însă aici se zboară din anii 1981. Denumirea a fost preluată de la piloţii italieni care au un asemenea festival intitulat „Deltazaurii Monte Cucco” un loc cunoscut ca paradisul zborului cu deltaplanul. Asta am aflat de la organizatorul evenimentului, Miklos Barac, un veteran al acestui sport, unul dintre cei mai experimentaţi piloţi de parapantă din România, care zboară de mai bine de 35 de ani. A început cu deltaplanul, iar din 1992 zboară cu parapanta. „Am stat chiar şi o zi întreagă fără să zbor aşteptând vântul potrivit” a spus acesta, adăugând faptul că „principala calitate în acest sport este tocmai răbdarea”.

Max a fost impresionat de tot ce a văzut în jurul lui, iar parapantele l-au captivat.

Max alături de naşa Alexandra

A fost o adevărată lecţie despre răbdare în aşteptarea vântului prielnic, iar eu deşi nu stau foarte bine la acest capitol, m-am aşezat cuminte pe iarbă şi-am aşteptat cu ceilalţi la un loc.  Bucuria zborului şi adrenalina acestui sport le aduce o libertate absolută acolo sus, făcându-i dependenţi de această pasiune!

Am coborât dealul cu zâmbetul pe buze în timp ce deasupra noastră se aflau încă parapantele, fericită fiind că am putut lua parte, măcar puţin la bucuria deltazaurilor.

Deltazaurii ating cerul, ajungând până aproape de nori. Cu un bagaj vast de cunoştinţe, pot petrece ore multe în aer ori se pot deplasa zeci de kilometri. Asta mi-a plăcut la ei… Felul în care stăteau întinşi pe iarbă şi priveau norul ce voiau să-l atingă…

Iar când venea momentul potrivit, nu ezitau să se încredinţeze vântului…