Demasculinizarea bărbatului…

Pizdificarea bărbatului continuă…

E din ce în ce mai evident: inevitabilul se produce.

(Şi pentru a ne înţelege din capul locului… Nu fac referire la persoanele cu altă orientare sexuală dacă asta se înţelege la primă citire. Aici e vorba de cu totul altceva, mult mai complicat… Nu de homosexuali trebuie să ne fie frică, aşa cum le este unora şi aruncă vina pe gay pentru distrugerea omenirii. Ci de masculii din familiile tradiţionale care se cred muieri.)

Pe scurt s-a lansat în România rujul pentru bărbaţi, care este disponibil în 12 nuanţe…

Ar părea că e un amărât de ruj. „Şi ce dacă se dau şi ei cu un pic de ruj? Abia nu le crapă buzele!” ar zice unii.

Ştirea asta pare că nu e o glumă, deşi iniţial am avut impresia că este un pamflet reuşit… Am crezut că e doar rujul. Totusi răscolind internetul am desoperit că există mai mult de atât. Exista si: rimel, fond de ten, iluminator, pudră, creion pentru ochi, fard pentru sprâncene şi multe alte produse de înfrumuseţare pe care nici eu (femeie) nu le folosesc pe toate.

Nu sunt nici încuiată să nu accept ideea că tenul are nevoie de întreţinere, de hidratare. Indiferent că e vorba de bărbat ori femeie. Că eşti bărbat şi foloseşti o cremă, o… nu ştiu, apă micelară… Dar când ajungi să foloseşti ca bărbat 90% din produsele de înfrumuseţare pe care le folosesc femeile, aproape că îmi vine să-ţi întind şi un absorbant… Toate au o limită.

Nu vreau nici bărbaţi tradiţionali. Cu securea şi sticla de ţuică în mână alergând după femeie. Accept bărbatul îmbrăcat colorat… Accept bărbatul care ştie ce înseamnă viaţa de familie… Accept bărbatul normal…

Ai putea spune că e un simplu ruj, dar de la rujul ăsta până la a te transforma într-un bărbat laş şi iresponsabil e doar un pas. Da, ştiu. Poate gândesc prea adânc.

în cazul cuplurilor bărbat-femeie parcă începe lumea să se întoarcă cu susul în jos, bărbatul nu mai e bărbat, scula pare să nu mai fie sculă. Eroul se transformă în prinţesă… Vorba Crinei Coliban, „Bărbatul trebuie să fie erou, iar femeia prinţesă”. Nee.. se schimbă vremurile. Se schimbă rolurile! Bărbatul se demasculinizează!

Femeia are nevoie lângă ea de un mascul, de un bărbat cu… cojones…

Tind să cred că în scurt timp, femeile vor fi cele văzute pe şantier la munca în construcţii, ele vor lucra cu barosul/picamerul la spart de betoane. Tot ele vor fi zărite în pădure cu drujba în mână, încărcând în căruţe/maşini buştenii. Asta în timp ce masculii cu morcov între picioare vor merge la epilat, la pensat, vor sta cu orele la coafor, vor plânge la telenovele… şi vor cere o apă plată cu lămâie, băută cu paiul… şi poate cine ştie… Vor avea şi menstruaţie şi poate vor naşte în locul nostru. Când se va certa bărbat cu femeie, el va începe să plângă şi ea va bate cu pumnul în masă… Iar în caz de război.. Ghici ce?! Ei vor fi cei care vor sta acasă şi vor ţese la război, iar femeile vor scote baioneta/arma şi vor lupta în… război.

Măăă… bărbatul nu mai e bărbat??? Bărbatul tre’ să fie ăla care întreţine familia… Să fie capul familiei. Cel care-şi face femeia şi copilul să se simtă în siguranţă.

Nu vreau să-mi ridic bărbaţii în cap pentru că ştiu că ÎNCĂ mai există bărbaţi adevăraţi în lumea asta. Ei stau şi îi privesc pe cei demasculinizaţi fără a le fi frică de vârtejul schimbări… Pentru că încă ouăle lor nu-s clocite…

Mie-mi plac bărbaţii adevăraţi. Care-şi cunosc rolul, sensul pe lumea asta. Bărbaţii ăia cărora nu le este frică nici de muncă, nici de cratiţă, nici de dat cu aspiratorul, care luptă pentru binele familiei, chiar dacă varsă lacrimi uneori. În egală măsură îmi plac femeile care luptă, care sunt feminine, dar în acelaşi timp au o doză de masculinitate în ele şi ştiu ce-şi doresc de la viaţă.

Dar valul ăsta cu bărbatul mult prea feminizat mă induce în eroare. Aproape că încep să mă întreb: sunt bărbat ori femeie?

Şi dacă ar fi să „pamfletez” (nici nu ştiu dacă există cuvântul ăsta în dex) puţin ştirea momentului, toată treaba asta ar avea şi „beneficii” şi ar sta cam aşa:

• Când femeia îşi rătăceşte rujul său prin poşeta plină cu de toate, poate apela liniştită la rujul bărbatului. Îmi şi imaginez o reclamă de felul acesta pe tv, în care ea îl strigă pe el „Iubire, îmi împrumuţi şi mie puţin rujul tău”.
• Un alt scenariu poate fi legat de certurile de dimineaţă din pricina folosirii excesive a oglizii şi a toaletei de unul dintre parteneri. Ori mai grav: certuri de genul „Iubi, iarăşi mi-ai luat rujul?”
• E drept… Rujul ăsta poate fi utilizat oarecum şi pe post de alibi şi nu va mai fi motiv de divorţ. Bărbatul îl va purta mereu în buzunar pentru acele zile în care va călca strâmb. Petele de ruj de pe gulerul lui nu-l vor mai băga în noroi, ci din contră, îi va putea spune zâmbind soţiei „of, iubire! Iarăşi mi-am pătat cămaşa cu ruj”…
• Când vor ieşi la bere, bărbaţii vor introduce în discuţiile lor despre fotbal şi rujurile: „tu cu ce nuanţă te-ai dat azi?”. Nu vreau să-mi imaginez pe terenul de fotbal în timpul meciului o bunăciune de bărbat dat cu ruj… scărpinându-se la boaşe…
• Pe lângă trusa de scule vor fi nevoiţi să-şi ducă cu ei şi trusa cu produse de machiaj…
• si lista poate continua….

Totuşi…

Pentru toate astea, cred că şi noi femeile avem o vină. Pentru că am tot strigat după egalitatea între sexe. Şi cum nu am ajuns noi la nasul lor, iată că s-au coborât ei la nivelul nostru… Ne-am tot plâns că suntem neînţelese de bărbaţi… No.. Acum cred că ei asta încearcă să facă: să ne înţeleagă prin schimbările lor comportamentale…

Înţeleg că ţinem pasul cu schimbarea, cu societatea… aşa că trebuie să ne asumăm ceea ce ne-am dorit…

Bărbaţi!! Păstraţi-vă cu mândrie „M-ul” din acte… Nu vă transformaţi! Nu vă transformaţi în mutanţi! Noi, femeile, avem nevoie de voi deşi uneori e greu de reconoscut…